AXA revistă de politică, cultură şi spiritualitate

În luna aprilie 2008 la Chişinău a apărut revista AXA (32 de pagini).

Printre articolele care pot prezenta interes pentru cititori semnalăm:

 

Corpul funcţionarilor Siguranţei în Basarabia din perioada interbelică de Pavel Moraru – Nu putem spune categoric că, autorităţile centrale de la Bucureşti i-au trimis în Basarabia pe cei mai slabi ofiţeri din siguranţă sau că, mulţi funcţionari au venit aici doar pe cale disciplinară, ca pedeapsă, căci s-au obţinut rezultate bune în problemele de siguranţă. Dar nu putem să afirmăm nici că au fost trimişi în totalitate cei mai buni ofiţeri, căci, după cum am spus mai sus, mulţi au fost implicaţi în diverse afaceri murdare. Deci nu pot fi făcute aprecieri extremiste…

 

Religia în era globalizării de Dumitru Cotelea – Globalizarea vizează crearea unei civilizaţii unice şi omogene care trebuie să fie perfect integrată economic, dar totodată presupune şi dispariţia identităţii religios-culturale.

 

Moldova fără alternative în asigurarea cu gaze de Ion Preaşcă - Or, reţeaua existentă de conducte mai are şi un alt neajuns – ea asigură doar transportul de gaze dinspre Est spre Vest, în regim avers, iar utilizarea în regim invers este practic imposibilă fără acordul monopolului rus Gazprom.

 

Plângere pentru Piteşti de Paul Siladi - ,,La fel, la Piteşti, însingurarea era dusă către absolut, ,,nimeni nu are voie să vorbească cu celălalt”. Omul, care prin natură este o fiinţă comunitară, care trăieşte în şi spre comuniune este pus în situaţia de a nu putea relaţiona cu cei care se găsesc în permanenţă în preajmă”;

 

Jargoanele – valenţă a comunicării de Ion Xenofontov - ,,…unii dintre muncitorii care pleacă la lucru în străinătate, în modul de exprimare, întrebuinţează limbajul ,,domesticit” a unui ,,învingător”, de exemplu ,,am fost la Italia”.

 

Literatura din Republica Moldova astăzi de Marius Tărîţă – Astfel ne-am trezit la mijlocul anilor ’90 într-o pustietate culturală despre care Emil Loteanu spunea într-un interviu din anul 1999, ,,e frig de îngheţi în viaţa culturală de la Chişinău”.

 

Câteva gânduri despre canonizarea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare de Ieromonahul Teofan – Să nu uităm de asemenea că este o adevărată minune faptul că o ţară atât de mică, precum Moldova din secolul XV, a reuşit să supravieţuiască în faţa colosului otoman, păstrându-şi dreapta credinţă şi devenind un centru al lumii ortodoxe.

 

Ioan Neaga – Bunicul preotului-poet Alexei Mateevici de Mihai Bortă – La sfârşitul anului1862 ajunsese deja protopop şi cercetător fruntaş, consilier al Zemstvei din Tighina.

 

Reportaj de la conferinţa susţinută în data de 19 martie 2008 de scriitorul creştin Danion Vasile – Modele creştine în secolul XXI – Acest secol XX a rupt continuitatea dintre secolele anterioare, a rupt continuitatea dintre generaţii când omul afla răspuns la probleme în cadrul familiei sale care era creştină, sau la Preot cu care oamenii aveau o comunicare foarte apropiată;

Şi multe alte articole.

 

Pagina internet informativă a revistei e http://axa.info.md

Revista poate fi procurată în orice chioşc al reţelei de distribuţie Moldpresa.

 

Preot, deputat în prima Dumă Imperială

Preot, deputat în prima Dumă Imperială

 

 

Vasile Guma (1865-1954)

Un preot model şi un simbol al toleranţei şi milosteniei.

 

Părintele Vasile Guma, s-a născut în anul 1865, în comuna Ciuciuleni, plasa Văsieni, judeţul Lăpuşna. Absolveşte în 1886 Seminarul Teologic din Chişinău. Tânărul Vasile Guma era un element deosebit – conştiincios la învăţătură şi dotat cu har şi o profundă dorinţă de a deveni un păstor, în adevăratul înţeles evanghelic al cuvântului.

Este apreciat de profesorii lui, cât şi de personalul clerical superior. Încrederea care i s-a acordat în toată perioada administraţiei ruseşti, se datorează calităţilor sale morale şi spirituale, precum şi puterii sale de muncă, pusă în serviciul bisericii şi societăţii.

În Seminar dorea să se facă misionar, ca să meargă în ţări păgâne. La numai 20 de ani, a plecat în pelerinaj la sf. Munte Athos, în Egipt şi Palestina.

 

Timp de 24 de ani, între 1886-1910, preotul Vasile Guma a fost  parohul bisericii din Floreşti, unde majoritatea populaţiei era compusă din români moldoveni, populaţia rusă constiuia o minoritate limitată, cuprinzând unele autorităţi şi personalul câtorva instituţii – păr. Vasile Guma a efectuat serviciul religios, atât în limba rusă cât şi în moldoveneşte, spre deosebire de alţi preoţi, care slujeau numai în limba rusă.

În anul 1906, a avut cinstea să fie ales deputat în prima Dumă Imperială de la Petersburg. Luând cuvântul în Dumă, părintele Guma, a susţinut necesitatea atribuirii pământului la ţărani. Cuvintele lui de atunci sunt actuale şi astăzi; cităm din argumentele prezentate : „Înzestrarea cu pământ a ţăranilor, le crează posibilitatea independenţei, asigurându-le hrana. Îi face iubitori de muncă şi devotaţi ţării… Şi cum să nu se dea pământ, celor care sunt mai aproape de pământ… Parcă poate peştele să nu trăiască în apă, ori pasărea în cuibul său.”

A îndeplinit funcţiile de Mare eclesiarh „cliuciar”, la catedrala din Chişinău şi membru al consistorului. Munceşte cu un rar devotement, cu deplină dezinteresare, dusă până la abnegaţiune.

Părintele Vasile Guma, a refuzat în mai multe rânduri, să accepte propuneri de a primi funcţii superioare, prin transfer în interiorul Rusiei. El răspundea „Din părţile mele natale, eu mai departe nu plec”.

La 60 de ani, se înscrie la Facultatea de teologie din Chişinău, pe care o încheie cu succes.

 

Memoriile protoiereului Vasile Guma, au fost tipărite la Paris în anul 1999, prin osârdia scriitorului Eugen Holban, şi intitulate “Povestea vieţii mele”. Această lucrare, constituie un document inestimabil al vieţii de pe meleagurile floreştene la intersecţia secolelor XIX-XX.

O relatare interesantă, există în amintirile din copilărie ale preotului Vasile Guma, care a  slujit, până în 1940, la catedrala din Chişinău :

„Când eram de 8 ani, vărul meu, bădiţa Toader Lupaşcu, m-a luat la Chişinău să văd oraşul prima oară…La Străşeni s-a înoptat şi după un popas am continuat drumul noaptea pe Valea Bâcului până la Chişinău. Între Străşeni şi Ghidighici, pe o costişă, după Bâc se zăreau scalii (pietroaie, stânci, în limba rusă) de piatră înşiraţi în linie. Tovarăşii mei mi-au spus o legendă, ca aici dracii, într-o noapte, s-au grămădit şi au vrut să iezească (a face un zid) până la cucoşi şi apele grămădite să înece Chişinăul, însă ei nu au dovedit să aducă scalii de ajuns, căci cucoşii au cântat mult înainte şi dracii auzindu-i au lăsat lucrul neâmplinit şi s-au împrăştiat, iar pietrele înşirate au ramas o amintire.”

Remarcabil prin faptele sale duhovniceşti şi filantropice, întreaga sa viaţă, părintele Vasile Guma, a dedicat-o săracilor, oropsiţilor, suferinzilor, flămânzilor etc. indiferent de locul unde s-a aflat. Această înclinaţie a inimii şi conştiinţei sale, a izvorât, pe de o parte din profunda lui credinţă, iar pe de altă parte de la educaţia căpătată de la părinţi. Cuvintele pe care mama lui i le-a spus în ziua când s-a despărţit de căminul familial – „să nu-i uiţi pe săraci, să nu-i obijduieşti” – i-au rămas întipărite în conştiinţă pe tot restul vieţii.  Începând de la activitatea sa caritativă, în cadrul parohiei de la Floreşti, dar mai ales în mijlocul „Asociaţiei în numele lui Hristos” pe care a condus-o din anul 1917, până în 1944, când a trebuit să se refugieze în România.

Pe lângă atribuţiile sale religioase, el îşi consacră cea mai mare parte a timpului coordonării activităţii  „Asociaţiei în numele lui Hristos”, care consta în colectarea de donaţii şi supravegherea acestor bunuri.

În zilele de Crăciun, Paşte şi alte sărbători, erau văzute la Chişinău, căruţe şi care pline cu alimente şi îmbrăcăminte, care erau distribuite în închisori şi spitale. Renumele pe care l-a căpătat opera filantropică a părintelui Vasile Guma în anii interbelici, depăşise cu mult limitele teritoriului Basarabiei, fiind cunoscută şi apreciată de marile personalităţi culturale şi politice din România. Faima acestei activităţi depăşise graniţile ţării. O notă a Vaticanului semnala instituţia caritativă creştinească de la Chişinău.

 

Viaţa şi opera merituosului preot basarabean Vasile Guma, poate constitui un model pentru cei care doresc să îmbrăţişeze apostolatul preoţesc, iar în rândul personalităţilor basarabene, el trebuie să-şi găsească un loc bine meritat.

 

Bibliografie :

 

Guma Vasile, preot – „Povestea vieţii mele”, editura „Căpriana”, Paris, anul 1999. ( ediţie îngrijită de Eugen Holban )

Popovschi Nicolae, „Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi”, „Museum” 2000, Chişinău, pag.306

 

autor : Mihail BORTĂ, masterand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, secţia istorice-practice.

 

Resurse electronice :

www.mihailmaster.wordpress.com  –  /†Personalităţi Basarabene/

www.documentar-ortodox.blogspot.com  – /Din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia/

 

mihailmaster@yahoo.com

 

NICHITA ne bucură cu încă o CARTE!

NICHITA - Pomul roditor care face roade bune…

 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc.

La mai puţin de un an, de la prima apariţie editorială, a volumului “Drumuri întru regăsirea Dragostii”, energicul scriitor Marius Tărâţă alias NICHITA, ne bucură cu o nouă carte, care defapt, este o continuare a romanului “Drumuri întru regăsirea Dragostii”.

“Ferestre şi trepte de ieri spre azi”,

este dedicată celor, care nu s-au lăsat deconstruiţi de clişeele, modelele, trendurile, şi imitaţiile temerare ale lumii materialiste în care trăim.

Celor care nu s-au dezvăţat să iubească!

Celor care se străduie să urmeze cele trei virtuţi creştineşti :

CREDINŢA, NĂDEJDEA şi DRAGOSTEA.

Despre autor : 

Marius Tărâţă, (NICHITA) în varstă de numai 27 de ani, născut în Chişinău. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj în anul 2004 şi a continuat masteratul tot în Cluj-Napoca, pe Relaţii Internaţionale. A activat ca redactor-şef al revistei studenţilor de la istorie, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Tot la această, Univesitate urmează actualmente cursurile de Doctorat în istorie.

pagina de internet a autorului : www.nichita.org

Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor (1886-1947)

Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor (1886-1947)

Primul fotograf al Mişcării Naţionale din Basarabia. (Iurie Colesnic)

   Petre Gheorghian, anul 1935.

S-a născut în oraşul Orhei la 26 martie 1886 din părinţi români. Din 1908 până în 1910, şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău.

A fost coleg de seminar şi prieten bun al tânărului poet Alexei Mateevici, căruia i-a dedicat şi o poezie, tipărită în revista „Viaţa Basarabiei” (1932, nr.5).

Fiind încă elev la seminar, în timpul ocupaţiei ţariste, a făcut parte dintr-o grupare moldovenească. Împreună cu Constantin Popescu, Grigore Constantinescu, apoi împreună cu colegii săi, Al. Mateevici, Th. Inculeţ, I.Inculeţ, M.Madan, Pan Halippa, Mihai Vântu, Nicolae Popovschi, Vasile Hartia şi alţii, colaborează la ziarul Basarabia (1906-1907).

 Începând cu anul 1908, a colaborat la revista Luminătorul, căci alte publicaţii în limba română nu se editau.

În 1910 este numit paroh în satul Prajila ( Pravila ) din jud. Soroca, unde desfăşoară o intensă activitate culturală, organizând coruri populare şi şezători. Continuă colaborarea cu Luminătorul.

Înainte de Unire, ia contact cu Onisifor Ghibu şi colaborează la revista România nouă.

După Unire, începând cu anul 1921, a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, unde şi-a luat licenţa în 1925.

Din anul 1932, a deţinut postul de controlor referent în Consistoriul Episcopal al Episcopiei Hotinului. Apreciat de forurile bisericeşti, face parte din diferite delegaţii.

În anul 1936, a fost pensionat din cauza unor tensiuni în relaţiile cu superiorii. Se dedică albinăritului, prozei de inspiraţie creştină, artei fotografice şi recapitulează „poetic” momentele trăite.

S-a trecut din viaţă în anul 1947, în timpul celui de al doilea refugiu la Buziaş, unde îşi deschise un atelier fotografic şi unde şi-a scris  ultima carte rămasă în manuscris : „Manual pentru fotografii amatori”.

A fost înmormântat în Buziaş departe de locurile natale. Această stare de exilat în propria ţară l-a umilit nespus. Are mai multe poezii scrise în această dramatică perioadă. O mare durere în suflet, un dor adânc de scumpa sa Basarabie, l-a dominat până în ultima clipă a vieţii :

 

Ca o frunză desprinsă prin locuri străine,

Departe de vatra şi scumpul pământ,

Tu eşti aruncată de soartă cu mine;

Nu ştim unde-un loc vom găsi de mormânt.

(Fragment din poezia Toamna, Buziaş, iulie 1947)

 

Dar în suflet mai tânjeşte

Dor de casă părăsită

Şi de zumzetul stupinei

În grădina înflorită.

 

Dor de muncă roditoare,

Dor de oamenii blajini

Şi de inimi iubitoare,

De prieteni şi vecini.

 

Ori mai sunt ca altă dată

Doritori de sfat şi haz?

Ori sunt risipiţi de soartă

Prin Siberia şi Caucaz!?

( În pribegie, fragment )

 

 

Lucrări :

“Clerul din Basarabia în raportul lui juridic cu averile eparhiale”, Chişinău, 1925, extras din revista Luminătorul 1925, nr.1

“Popasuri sufleteşti, Povestiri cu tâlc din viaţa poporului din Basarabia”, Chişinău, 1935

“Popasuri sufleteşti, Povestiri cu tâlc din viaţa poporului din Basarabia”, vol II, Bălţi, 1940.

“Manual pentru fotografii amatori”.  ( manuscris )

“Fotografia elementară, curs pentru îndrumarea amatorilor şi ucenicilor fotografi”. (manuscris)

 

Bibliografie :

Colesnic Iurie, „Basarabia Necunoscută”, vol IV, Chişinău, editura „Museum”, anul 2002, pag. 154-173

 

a scris Mihail BORTĂ, masterand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Cluj-Napoca, Transilvania, România.

 

Despre germanii basarabeni

Germanii basarabeni: O poveste europeană

 

Großansicht des Bildes mit der Bildunterschrift: Preşedintele Germaniei, Horst Köhler

Care sunt legăturile preşedintelui federal Horst Köhler cu Basarabia? Cine sunt germanii basarabeni şi ce urme au lăsat în Moldova de astăzi?

  Deutsche in Bessarabien

Germanii basarabeni Eduard şi Elisabeth Köhler trăiau într-un sat din apropierea oraşului moldovean Bălţi. Hitler i-a strămutat pe teritoriul Poloniei actuale după anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940, iar după război au fost nevoiţi să se refugieze spre vest. Soţii Köhler s-au stabilit întâi în Germania de Est, unde au încercat să redevină ţărani, dar colectivizarea agriculturii i-a determinat să se refugieze din nou spre vest, unde s-au stabilit ulterior la Ludwigsburg în landul Baden-Württemberg. Familia a intrat în istoria tuturor locurilor prin care a trecut, căci al şaptelea copil al soţilor Köhler avea să devină preşedintele Republicii Federale în anul 2004.

Povestea familiei preşedintelui german Horst Köhler, născut în 1943 în Polonia, ilustrează istoria minorităţii germanilor basarabeni, un grup etnic puţin cunoscut în Europa. Institutul Deutsches Kulturforum Östliches Europa le-a dedicat germanilor basarabeni un simpozion la Berlin, organizat în cooperare cu Institutul Moldova din Leipzig, Societatea germanilor basarabeni din Stuttgart şi Institutul de cultură şi istorie a Europei de sud-est din cadrul Universităţii din München.

Capitalul cultural al germanilor basarabeni

Profesoara universitară Ute Schmidt de la Freie Universität Berlin, autoarea mai multor cărţi dedicate acestei minorităţi etnice, printre care volumul apărut recent: “Basarabia: Colonişti germani la Marea Neagră”, a subliniat importanţa “capitalului cultural” al germanilor basarabeni:

“Teoria mea este că acest capital cultural se datorează, în general, unor experienţe istorice problematice, care canalizează şi pun în mişcare anumite energii şi dispoziţii psihice, iar în cazul germanilor basarabeni, experienţa centrală a fost nevoia de a se readapta mereu la alte condiţii de viaţă, de a-şi continua mereu drumul. deşi au fost o populaţie rurală, schimbările istorice nu le-au permis să se ocupe în linişte de gospordîăriile moştenite de la părinţi, ci i-a determinat să se adapteze mereu la condiţii de viaţă necunoscute şi adesea ameninţătoare.”

Majoritatea germanilor basarabeni provin din sud-vestul Germaniei şi din Prusia. S-au stabilit în special în sudul Basarabiei, între 1814 şi 1842, chemaţi de Ţarul Alexandru I. Cei mai mulţi şi-au părăsit patria din cauza sărăciei, dar şi din motive religioase. În Basarabia au convieţuit paşnic cu români, ruşi, ucraineni, bulgari, evrei şi alte etnii timp de peste 125 de ani. Mariana Hausleitner de la Universitatea din München a explicat, care au fost avantajele acestor colonişti germani, pe lângă privilegiile acordate de ţar:

“În orice caz, ei erau cei care ştiau cel mai bine să scrie şi să citească în regiune, având cel mai scăzut număr de analfabeţi. Astfel, dispuneau din start de un mare avantaj, care le-a permis să creeze ramuri economice noi. Spre exemplu, germanii basarabeni au înfiinţat primele manufacturi de prelucrare a lânii.”

Cei aproximativ 93.000 de germani basarabeni au fost nevoiţi să-şi părăsească gospodăriile în 1940, fiind strămutaţi în Polonia de către trupele SS, ca parte a unui plan cinic de recolonizare a teritoriilor poloneze ocupate de Hitler.

Ce urme a lăsat populaţia germană în Basarabia?

“Sunt în special amintirile, acestea crează o atmosferă plăcută, şi nu numai aminitirile, dar faptul că populaţia germană de aici din Republica Federală întreţine legături cu cei de acolo, restaurează unele biserici, încearcă să ajute unele comunităţi. Putem să vorbim nu numai de urme, ci de o regenerare, de un spirit activ, al noului, în Basarabia sau în Republica Moldova”, a explicat Vasile Dumbrava de la Institutul Moldova din Leipzig.

Proiecte în Basarabia

Societatea germanilor Basarabeni, cu sediul la Stuttgart, organizează numeroase proiecte pentru sprijinirea populaţiei din patria strămoşilor. Printre altele, au fost restaurate numeroase biserici luterane, după cum relatează Cornelia Schlarb, teolog şi istoric:

 

“În câteva foste sate germane ca Sărata, Albota şi Eigenfeld au fost renovate bisericile vechi din banii donaţi de germanii basarabeni, şi predate comunităţilor creştine locale. Astfel, identitatea protestantă a germanilor basarabeni trăieşte în continuare într-o nouă prezenţă, în spirit ecumenic.”

Alexandru Sora

http://www.dw-world.de/

Ieromonahul Mihail Cazacu (1922-2007)

Prietenul Sfinţilor şi a celor din nevoi

Părintele Mihail Cazacu s-a născut la 6 noiembrie 1922 în comuna Boghenii Vechi, judeţul Bălţi, într-o familie de ţărani drept credincioşi, Pavel şi Nina care au avut 4 copii, la botez primind numele de Mihail.

Mihail era cel de-al doilea copil al familiei Cazacu, prima fiind Eugenia o soră mai mare, care se stinge din viaţă la vârsta de 12 ani în urma unei boli de tif, iar ceilalţi mai mici fiind Dimitrie si Iulia.

Părintele Mihail face 4 clase gimnaziale în satul natal după care continuă să facă liceul comercial cu plată încă 8 clase, de micuţ îi plăcea foarte mult să citească şi astfel la vârsta de 12 ani începe să citească Vieţile Sfinţilor pe care îi îndrăgise mult pentru că din relatările unor rude aflăm că părintele cunoştea vieţile şi faptele sfinţilor mai mult decât ar fi ştiut anumite evenimente mai importante din viaţa rudeniilor, dar era şi nelipsit de la sfintele slujbe încă de micuţ.

Sfântul Apostol Pavel scrie în epistola sa către Romani:”de este pârga sfântă, şi frământătura este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, sfinte sunt şi ramurile”(Rom 11,16), dar bineînţeles această atracţie a lui faţă de Sfinţii Părinţi i-a fost transmisă în mare parte din partea tatălui Pavel pe care părintele îl descria ca fiind dintr-o filă de pateric “era un bătrân înţelept, cu o barbă mare albă şi foarte rugător, spunea că la văzut adesea rugându-se în faţa icoanelor cu mâinile ridicate la сer, ore în şir, mai ales noaptea şi bătea foarte multe metanii, era şi un om foarte milostiv din fire”, aceste cuvinte referindu-se la educaţia micuţului Mihail din partea părinţilor despre care vom vorbi în continuare.

Părinţii părintelui Mihail

Mama părintelui era o femeie drept credincioasă şi se trăgea dintr-o familie de preoţi, tatăl Pavel era un om simplu dar foarte credincios şi muncitor. Când au început copiii să mai crească în urma insistenţelor soţiei sale, Pavel Cazacu a fost nevoit să vândă pământul şi să se transfere împreună cu toată familia la Bălţi, pentru că mama voia foarte mult ca copiii ei să fie bine crescuţi şi cu o educaţie aleasă. Chiar dacă au fost nevoiţi să suporte multe neajunsuri, totuşi ei s-au jertfit pentru copiii lor, Pavel Cazacu stând în rând pentru a se angaja la o fabrică de spirt mai mult de o lună, după care a mai avut şi alte servicii.

Părintele Mihail de multe ori îşi aducea aminte de părinţii lui cu mult drag şi amintea ca ar fi moştenit înţelepciunea mamei şi credinţa fierbinte a tatălui pe care îl numea dulceag “tăticuţu”.

Dezrădăcinarea din sânul familiei

După cum am amintit mai sus mama părintelui şi-a dorit foarte mult ca copiii ei să fie şcoliţi şi culţi, şi iată că aşa pleacă tânărul Mihail Cazacu la studii la Iaşi unde face Academia Comercială după care este înrolat în armată, iar la puţin timp este trimis în Germania pentru cursuri speciale în domeniul detunării tancurilor de luptă şi i-a parte activă în timpul celui de-al doilea Război Mondial luptând în linia întâia, pentru care a primit şi o medalie de merit. După armată se angajează la Banca Naţională a României ca director pe reţeaua de calculatoare a băncii.

Se căsătoreşte destul de târziu după 30 de ani, fiind de tânăr foarte ruşinos, cu o fată cu care face cunoştinţă la Balul Basarabenilor cu care are o fată Gabriela şi un băiat Mihai.

Pierdut a fost şi s-a aflat

Pierduse orice legătură cu familia sa în urma plecării sale la studii crezând că în timpul războiului familia i-ar fi murit în urma căderii unui proiectil chiar peste casa lor.

Dar totuşi în anii 1960-1961 reuşeşte să se reântoarcă în Basarabia pentru a se interesa de soarta familiei chiar cu riscul de a fi arestat de către regimul comunist de atunci. Se întâlneşte la Ungheni în gară cu fratele lui Dimitrie şi cu câţiva prieteni vechi pe care îi recunoaşte însă pe fratele lui nu-l recunoaşte de îndată.

Trebuie de menţionat că şi familia lui credea că el este mort deja însă doar mama lui spunea:”fiul meu este viu şi el se va întoarce”, bineânţeles că a fost o bucurie mare pentru întreaga familie, nepoţii părintelui din partea fratelui povestesc:”moşul Mihai era un om foarte calculat, nu avea obiceiul să steie, la el totul fiind calculat, dimineaţa când se trezea îşi făcea rugăciunea după care asculta un pic de muzică clasică, apoi ori suna undeva sau obişnuia să citească numai să nu steie, la fel nu-i plăceau discuţiile lungi, la câteva zile l-a rugat pe tata sa-i găsească un profesor de limbă rusă şi a început să înveţe, noi ca copii ne minunam de el că la o vârstă înaintată el mai era interesat să înveţe”. După această vizită a început să vină în fiecare an pentru o săptămână, doua.

Deja când a venit a doua oară, mama îi murise la o vârstă nu foarte înaintată având doar 60 de ani, tatăl în schimb a fost un om mai puternic el trăind până la vârsta de 95 de ani.

Plecarea în Canada

În anul 1982 părintele Mihail pleacă pe neaşteptate în Canada unde începe o viaţă nouă, un timp rudele nu au ştiut nimic despre dânsul timp de 3 ani după care a sunat şi ne-a spus unde se află. Din spusele lui ştim că a lucrat mult timp ca menajer la un hotel din Toronto unde a avut mult de suferit. Obţine cetăţenia Canadiană în anul 1994 la data de 1 aprilie după care face prima vizită la Athos îndeplinindu-şi o veche dorinţă, iar de atunci în fiecare an vizitează Ierusalimul şi stabileşte relaţii prieteneşti cu diferite persoane ecclesiastice printre care arhiepiscopul Damian al Sinaiului, părintele Ioanichie ucenicul Sf.Cuv.Ioan Iacob de la Neamţ. Rămâne îndrăgostit de pustiul Sinaiului pomenind până în ultimele clipe despre Sf. Ioan Scăraru şi peştera sa, despre Sf. M. Mc. Ecaterina pe care o numea “Sfânta mea”, despre monahii şi pusnicii pe care i-a întâlnit în pustia Sinaiului.

Chemarea la treapta preoţiei

Odată la mănăstirea “Sf.Maria Magdalena” de la Ierusalim, simţindu-se rău s-a rugat fierbinte către Sfânta ca să-l facă bine şi a auzit o voce care i-a spus că trebuie să se facă preot, iar el primind aceste cuvinte ca voia Lui Dumnezeu în anul 1992 la data de 2 august este hirotonit preot în catedrala episcopală din Bălţi, după care se reântoarce în Canada unde este primit de IPS Sotirios arhiepiscop al Canadei ce ţine

canonic de patriarhia Constantinopolului şi rânduit ca preot slujitor la biserica ‘’SF. M. Mc. Gheorghe’’ din Toronto unde s

Datorită vârstei înaintate, a culturii bogate şi a unei vieţi bineplăcute în faţa lui Dumnezeu părintele Mihail a putut aduna în jurul lui oameni de diferite etnii pe care i-a mângâiat cu vorbele sale pline de har dar şi cu blândeţea cu care îi odihnea pe toţi cei în suferinţă. Pe foarte mulţi fii duhovniceşti ai părintelui i-a captat în deosebi felul său de a sluji, avea un fel aparte de a sluji după cum mărturisesc ucenicii săi, trăia liturghia intens după cum putem

ea pe fiecare slujitor în parte. Ca exemplu spunea un părinte ca odată slujind cu părintele Mihail a slujit nepregătit adică necitindu-şi rânduiala înainte de împărtăşanie şi ce a fost mai impresionant pentru tânărul slujitor că după Sfânta Liturghie este chemat de către părinte care ii spune cu blândeţe ‘’ puiu tu chiar dacă ai fi obosit şi nu ai putea să-ţi îndeplineşti canonul să citeşti măcar rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie’’ din această mică istorisire ne putem da seama cu

Ctitoria Părintelui Mihail

În urma unei vizite făcute în Moldova spre aşi vedea rudeniile în anul 1999 pe când zidurile mănăstirii “Sf.M.Mc.Iacov Persul” de la Sireţi abia începuseră a se înălţa, din pronie divină părintele Mihail s-a întâlnit cu stareţul mănăstirii arhimandritul Porfirie şi a fost interesat ce se construieşte la Sireţi, a efectuat o vizită, s-a uitat un pic şi a plecat, iar de atunci an de an a început să îndrăgească cât mai mult locul dar şi harnicii părinţi ai mănăstirii care-şi depuneau tot efortul pentru a face un locaş de odihnă sufletească pentru ei dar şi pentru oamenii care aveau nevoie de a-şi elibe

ra greutăţile sufleteşti. La sfârşitul anului 2004 părintele Mihail face donaţie mănăstirii trei clopote iar la sfinţirea clopotelor tot el vine cu iniţiativa de sfinţire a locului viitoarei biserici cu hramul “Buneivestiri şi a Sf.Cuv.Ioan Iacob de la Neamţ” lucrările căreia încep în primăvara anului 2005 şi sunt finisate în toamna aceluiaşi an, iar de aici părintele Mihail îşi îndreaptă toate eforturile pentru finisarea sfântului locaş care după cum spunea el este ‘’casa Măicuţei Domnului’’ pe care o cinstea deosebit, îndemnând chiar şi pe unii dintre ucenicii săi să se roage fierbinte Maicii Domnului cu mâinile ridicate căci

spunea ca mult ajutor căpătăm rugându-ne aşa. As vrea să adaug aici faptul că ctitoria unei biserici de către părintele Mihail era un vis al său încă din frageda tinereţe şi că foarte mult a colindat căutând un loc potrivit pentru aşa un lucru mare şi mai spunea părintele că are dorinţa ca să-i dea Dumezeu zile pentru a ajunge ca s-o vadă împodobită această biserică.

Tunderea în monahism a părintelui Mihail

Din tinereţile sale a fost un iubitor al sfinţilor pe care i-a iubit în mod deosebit citindu-le vieţile din fragedă copilărie şi pe care se străduia să-i imite tot timpul fiind într-o legătură permanentă cu ei, iar atunci când săvârşea cele sfinte la otpustul slujbelor pomenea zeci de sfinţi de la care spunea părintele că a primit multe bucurii duhovniceşti, vorbea cu ei ca şi cu nişte prieteni foarte apropiaţi, când intra într-o biserică şi zărea chipul unui sfânt drag lui se bucura ca un copil şi le arăta şi celor din jur, pe marea mea Ecaterina, pe Ioan Scărarul, sau pe gigantul Serafim de Sarov şi alţi nenumăraţi.

Trăind într-o comuniune directă cu sfinţii, fiind nelegat de cele materiale, iubind monahii în mod deosebit hotărăşte a intra şi el în îngerescul cin şi astfel la 15 august 2006 depune voturile monahale la mănăstirea sa, devenind ieromonahul Mihail, considerând această zi cea mai importantă din viaţa sa.

15 august 2006

Plecarea din Toronto

Reântorcându-se la Toronto pentru tratament este înştiinţat de medici că boala progresează foarte rapid iar părintele hotărăşte să se întoarcă în ţară pentru a-şi petrece ultimele clipe din viaţă alături de obştea sa. Liturghiseşte la biserica Sf. Gheorghe din Toronto şi îşi ia ramas bun de la obştea creştinilor ortodocşi greci şi români fiii săi duhovniceşti care îl petrec până la aeroport cu lacrimi.

Astfel la sfârşitul lunii ianuarie 2007 părintele Mihail se reîntoarce în ţară pentru totdeauna. Ajuns la mănăstire unde se simţea sub protecţia Maicii Domnului aştepta în bucurie şi bărbăţie mutarea la cereştile locaşuri. În această perioadă i s-a săvârşit Sfântul Maslu şi chiar a participat de mai multe ori la Sfânta Liturghie împărtăşindu-se regulat cu Sfintele Taine. Trecând prin această perioadă grea a bolii niciodată nu s-a plâns de durere din contra îmbărbătându-i pe toţi şi povăţuindu-i duhovniceşte, nu-a refuzat pe nimeni din cei care veneau să-l cerceteze sau să-i ceară cuvânt de folos oricât de rău nu i-ar fi fost.

Cu o săptămână înainte de trecerea la cereştile locaşuri i-a chemat pe toţi cei dragi pentru a-şi lua ultimul rămas bun, rugându-i să-i continuie lucrarea începută, asigurându-i că dacă va afla trecere la Domnul tot timpul se va ruga pentru dânşii.

Ultimele zile din viaţă petrecute la Mănăstirea Sireţi

După ce i-a binecuvântat pe toţi cei dragi lui şi după plecarea lor marţi 6 martie 2007 părintele a intrat în comă după care a doua zi şi-a revenit şi s-a trezit vesel, fiind lângă el părinţii Porfirie şi Iacov a rugat să fie chemat şi părintele Natanael îmbrăţişându-se cu toţi trei, sărutându-i părinteşte şi dându-le sfaturi duhovniceşti, a cerut să fie spovedit şi împărtăşit după care iarăşi a căzut în comă care a durat până vineri 9 martie orele 19 când părintele Mihail trece în lumea celor drepţi fiindu-i alături fiii duhovniceşti împreună cu sora părintelui Iulia.

Cuvânt către fiii duhovniceşti

La 27 februarie, părintele Mihail simţindu-şi sfârşitul aproape a avut marea dorinţă de a transmite un ultim cuvânt de mângâiere către fii săi duhovniceşti din Canada, rugând să fie şi filmat. Vă prezentăm în continuare acest mesaj:

„De aici de la sfânta mănăstire Sireţi transmit dragilor şi scumpilor mei copii duhovniceşti în Canada, ca Domnul să-i Binecuvânteze pe ei, să le Binecuvânteze casele lor…. vor fi pomeniţi aici permanent, permanent, permanent. Când aveţi vre-o nevoie sau vre-un necaz spuneţi: „Sfinte Mare Mucenice Iacov Persul mijloceşte la Măiculiţa Domnului pentru noi”, iar sfânta mănăstire se roagă permanent pentru voi.

Domnul să vă Binecuvânteze pe toţi in vecii vecilor. Amin.”

Adormirea pr. Mihail

Trecând către veşnicele locaşuri trupul părintelui Mihail a fost pregătit după rânduiala monahilor, înveşmântat în sfintele veşminte pregătite de monahiile Olimpiada si Eupraxia de la mănăstirea Văratec şi aşezat în biserica Sf. M. Mc. Iacov Persul unde s-a citit psaltirea şi a fost privegheat de rude şi fii duhovniceşti până duminică 11 martie.

Înmormântarea

Duminică înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii trupul părintelui Mihail a fost mutat în biserica Buneivestiri unde s-a săvarşit Sfânta liturghie în prezenţa familiei, fiilor duhovniceşti şi a credincioşilor din Sireţi. După Sfânta liturghie s-a săvârşit rânduiala înmormântării călugărilor de către un sobor de preoţi în frunte cu arhimandritul Porfirie stareţul mănăstirii Sireţi, după săvârşirea prohodului s-a ocolit biserica după rânduiala preoţilor iar pe platoul din faţa bisericii Buneivestiri fiii duhovniceşti, rudele şi credincioşii şi-au putut lua ramas bun de la părintele lor duhovnicesc, după care trupul părintelui Mihail a fost aşezat în cripta ctitoriei sale unde se va odihni până la obşteasca înviere.

Fragment din Viaţa părintelui Mihail ( Cazacu )

 

 

Lansarea ‘Drumurilor…’ la Cluj-Napoca

Festivalul Basarabia ediţia a 5-a

În ziua de Joi, 27 martie 2008, cu începere de la 14.00, va avea loc lansarea romanului ‘Drumuri întru regăsirea dragostii’ de Nichita, în incinta Bibliotecii Judeţene ‘Octavian Goga’, cartierul Mărăşti, Cluj-Napoca.

Cluj-Napoca.http://www.basarabeni.net/27-martie-1918/festivalul-basarabia-2008-clujnapoca/

IN MEMORIAM

Alexei Mateevici, 120 de ani de la naştere…

 

Pe data de 16 martie 2008, preotul şi proorocul limbii noastre Alexei Mateevici ar fi împlinit vârtsa patriarhilor 120 de ani de la naştere.

Trecut prin focul şi războiul de la Mărăşeşti, Podoleni şi Tecuci, dacă nu ar fi murit atunci în 1917, străpuns de apocalipticul tif… alta ar fi fost soarta celui care a fost psalmistul limbii noastre – profeticul poet al pământului şi graiului strămoşesc.

Au existat scriitori redutabili, care s-au bucurat de o mare popularitate în timpul vieţi, dar peste care, după sfârşitul lor fizic, s-a lăsat irevocabil valul uitării. Şi dimpotrivă au fost şi asemenea scriitori, aproape nesocotiţi de contemporani, cărora totuşi le-a fost hărăzită o glorie postumă. Anume acesta este şi cazul părintelui Alexei Mateevici.

Cunoscut în vremea sa doar de grupuri restrânse – colegi, tineri studioşi, clerici, după trecerea în eternitate se bucură de o apreciere şi recunoaştere tot mai largă. Fenomenul se explică prin aprofundarea continuă a înţelegerii celor scrie de dânsul, prin determinarea adevăratelor dimensiuni ale moştenirii sale literare, prin relevarea necontenită a noi şi noi sensuri ale acesteia în dependenţă de circumstanţele schimbătoare.

E ceea ce a intuit perfect poetul contemporan Vasile Romanciuc în versurile care le-a închinat ilustrului său predecessor :

În cartea ta ne întâlnim ca fraţii

Şi n-o putem citi până la capăt

Numai cu ochii unei generaţii…

Cu cât mai mult trec anii

Ea cu atât se face mai adâncă.

16 martie 2008, preotul şi proorocul limbii noastre Alexei Mateevici ar fi împlinit vârtsa patriarhilor 120 de ani de la naştere. Prea mult ar spune unii, pentru o viaţă omenească, şi totuşi Alexei Mateevici este contemporanul nostru! Adormitul întru fericire preotul-poet Alexei Mateevici v-a fi actual atâta timp cât va fi auzită limba noastră din gurile copiilor noştri, iar sub pietrele vechi de la Căuşeni se vor odihni în pace bravii noştri strămoşi.

 

 

Drumuri întru Desăvârşire

Enigmele Basarabiei

Suta de movile, Centum monticulli.

(însemnări de drum)

Dorinţa de a vizita Suta de movile, una dintre enigmele Basarabiei de nord,

s-a împlinit într-o frumoasă după amiază de primăvară.

Urmând drumul din valea Prutului, între satele Brăneşti ( Râşcani ) şi Cobani ( Glodeni), la circa 200 km de Chişinău şi 130 km de Iaşi, am ajuns în sfârşit într-un ţinut al minunilor, un fenomen unic în spaţiul dintre Prut şi Nistru ce poartă numele de „Suta de Movile”. În realitate movilele sunt mult mai multe decât o sută, peste 3500, ocupând o suprafaţă de circa 1072 ha, cu o lungime de peste 8 km şi 2,3 km. Înălţimea lor variază între 1,5 si 30,5 m. (ultima numită „Movila Ţiganului” )

Peisajul „Suta de Movile”cuprinde 6 terase ale Prutului, marcate de la altitudinea de 50-60 m. a luncii până la 160-170 m. a versantului şi se desfăşoară pe o suprafaţă de cca 1600 ha. fâşiile dintre rândurile de movile sunt slab valuroase. Movilele şi rândurile formate de ele sunt paralele cu lunca Prutului.

„O Suta de Movile” prezintă un peisaj de o mare valoare ştiinţifică şi estetică. Prima atestare documentara a acestui peisaj o găsim în 1716, în cunoscuta lucrare „Descrierea Moldovei” - “Descriptio Moldaviae”, a lui Dimitrie Cantemir, care îl numeşte „Centum monticulli”.

În anul 1927 s-a făcut pentru prima oară o cercetare şi o descriere detailată a complexului, pentru a explica formarea acestor movile. Unii savanţi constată că „Suta de Movile” este unicul loc din Europa, unde sunt concentrate într-un număr atât de mare recife submarine ale Marii Mediteraneene - bazin de apă tertiar, ce acoperea cu vreo 20 de milioane de ani în urmă teritoriul de azi al Republicii Moldova. Alţi savanţi consideră că movilele s-au format datorită alunecărilor de teren şi prăbuşirilor care s-au produs, detaşând repetat, sub forma de valuri, pachete de roci mobile ce constituiau iniţial versantul terasei Prutului, iar inundaţiile sezoniere ale Prutului au modelat periodic movilele dindu-le forma respectivă.

Această ordonare a movilelor a născut o mulţime de legende care fac trimitere la civilizaţiile demult apuse. Susţinute de câteva descoperiri arheologice, ele au creat mituri că ar fi în totalitate morminte ale geto-dacilor. Se spune ca aici au avut loc bătălii crâncene pe acest imens câmp. Biruitorii şi-au îngropat eroii, ridicand aceste movile: pentru cei de rând - mai mici, pentru căpetenii - mai mari”.

Totuţi majoritatea specialiştilor în domeniu consideră că peisajul „Suta de Movile” sunt de fapt un fenomen natural, deocamdata neelucidat în toate aspectele sale. Între aceste movile se acumuleaza apa freatică şi cea din precipitaţii atmosferice, formând pe alocuri mici lacuri.

Suta de movile, Centum monticulli, este bogată în plante medicinale. Aici şi-au găsit refugiul specii de plante deosebit de rare: ruscuţa de primăvară, tartanul sau varza tătărească, dediţelul, stânjeneii, diverse specii de in, garofiţele de câmp, zambila, etc. Începind cu primele flori timide prevernale şi până în zilele toride de iulie, mulţimea plantelor de stepă înfloresc eşalonat, oferind în fiecare zi noi culori, noi aspecte, bucurând ochiul şi sufletul cu farmecul lor.

După o jumătate de zi petrecută între movile, cel puţin pentru mine enigma „Centum monticulli” a devenit mai clară. Într-adevăr „Suta de Movile” este un fenomen natural unic în spaţiul dintre Prut şi Nistru, o concentrare mare de recife submarine preistorice, plus alunecări de teren, plus pachete de roci mobile plus inundaţiile sezoniere, toate acestea au adus la aparaţia monumentului natural „Suta de Movile”. Nu trebuie însă de subestimat şi factorul uman în consolidarea movilelor. Pe lângă aceste movile în decursul miilor de ani s-au perindat numeroase triburi pentru care… părerea mea… „Centum monticulli” era cel mai potrivit loc pentru înhumarea răposaţilor. Nu este exclus faptul că „Suta de Movile”- „Centum monticulli”, datorită landşaftului său favorabil, a fost arena mai multor lupte sângeroase din vechime, despre care totuşi până acum nu prea s-au găsit mărturii documentare.

A scris Mihail BORTĂ, masterand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Cluj-Napoca, Transilvania, România.

 

La alcătuirea acestui material am folosit sursa documentară: ONG INQUA-Moldova, “Suta de movile”

© Fotografii din colecţia personală.

Alexandru Cristea, preot-compozitor (1890-1942)

“cel care a pus pe note versurile eternei Limba Noastră“

Alexandru Cristea, preot-compozitor (1890-1942)

dirijor de cor, compozitor şi profesor de muzică, a învăţat la Şcoala de Muzică “Vasile Kormilov” (192 cu Gavriil Afanasiu şi la Conservatorul “Unirea” (1927-1929) din Chişinău cu Alexandru Antonovschi (canto). A fost maestru de muzică vocală la Chişinău (1920-1940), profesor de muzică şi dirijor al corului Gimanziului de băieţi “Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti (1940-1941) şi al corurilor Liceului “Regina Mamă Elena” din Chişinău (1941-1942). În anul 1920 a fost hirotonisit diacon al Bisericii Sf. Gheorghe din Chişinău, din 1927 până în 1941 a fost diacon titular al Catedrei mitropolitane din Chişinău.

Este autorul muzicii imnului actual al Republicii Moldova, compus în baza versurilor poeziei preotului-poet Alexei Mateevici “Limba noastră”. A fost decorat cu ordinul “Răsplata muncii pentru biserică”.

Bibliografie :

Enciclopedia: Chişinău, 1997, Ed. “Museum”, pag. 174

Maria Vieru-Işaev, „Alexandru Cristea (1890-1942), Viaţa şi activitatea reflectate în timp” Chişinău, editura „Civitas”, 2001.